Interviu cu Prof.univ.Dr. Vlad Gaivoronschi, președintele Ordinului Arhitecților Timiș
Timișoara, desemnată câștigătoare în competiția pentru titlul de Capitală Culturală Europeană, se pregătește de bienala de arhitectură, BETA, care va umple orașul de culoare și lumină în octombrie și noiembrie 2016. Un oraș nu poate trăi numai din celebrări, de aceea dialogul cu arhitectul Vlad Gaivoronschi, profesor și autor al unor proiecte de excepție, ca City Business Centre sau Casa Harmonia, s-a axat pe ceea ce nu se vede, dar influențează viața cetățenilor.
Ați studiat și ați trăit in Timișoara, ați văzut orașul și prosper și decăzut, și stagnând și crescând. S-a construit mult în ultimii ani și se aud multe. Cum percepeți, ca arhitect, corupția locală?
E o întrebare foarte grea. Mesaje despre corupție în exercitarea meseriei de arhitect în raport cu primăria veneau mai ales dinspre București. Aici în Timișoara, până recent, nu am avut această presiune, care se manifestă prin tergiversarea semnării unui document, sau prin examinarea lui virgulă cu virgulă cu concluzia că ba ai bască, ba n-ai bască. În comparație cu Clujul, unde am lucrat pe proiectul City Business Center, la noi e mai relaxat. Și pe mine și pe investitorul timișorean ne-au frapat unele lucruri, mai ardelenești, dar cu semne de corupție. Din ce știu, primăria din Timișoara e subcalibrată, sunt numai trei arhitecți, care comunică cât comunică între ei, mai curând fiecare e cu treaba lui. În același timp știu că există o relație mai complicată cu Inspectoratul pentru Disciplina în Construcții care verifică acum documentații și e foarte severă cu acel proiect de hotel din Piața Sf. Gheorghe nr.2-3. După părerea mea, proiectul nu ar trebui oprit, ar fi o eroare fundamentală, care se va simți. Caria aia trebuie tratată, nu cred că ISC nu poate gândi anticipativ, fiindcă odată stopat proiectul, nimeni nu va face nimic acolo, va rămâne un dinte stricat. Atenție, cei din primărie nu-și asumă răspunderea, se tem și de umbra lor, deci e o situație încurcată. Ca să vă răspund la întrebare, noi am încercat la Ordinul Arhitecților Timiș să aflăm cum e cu corupția în domeniu și le-am cerut membrilor noștri să semnaleze, fără să își dea numele, cazuri în care li s-a cerut ceva sau au avut probleme. Credeți-mă, n-am primit nimic.
N-a îndrăznit nimeni…
Poate e așa, dar nu avem nimic concret, în afară de vorbe și bârfe.
Totuși, vă reamintesc un arhitect-șef care a plecat recent din primărie funcționa în același timp ca arhitect, cu firma pusă pe numele mamei, aflându-se într-un clar conflict de interese. Să nu spuneți că arhitecții timișoreni nu știau de acest caz de concurență neloială. Nu vă indignează?
Da, Ciprian Cădariu, e adevărat, la fel cum știam și de cazul celebru cu fiul lui Ciuhandu care are un birou de arhitectură. Ce să vă spun? Ordinul Arhitecților nu are căderea să facă ordine. Și colegul George Ciuhandu poate spune ”ce vină aveam eu că eram fiul primarului?”. Noi avem o comisie de disciplină unde se aduc spețe și situații de altă natură. Pe de altă parte, este un subiect care poate fi temă de dezbatere. Gândiți-vă că László Székely, care a imprimat caracter acestui oraș la începutul secolului XX, era deopotrivă arhitect-șef și avea și un birou de proiectare, căruia municipalitatea i-a încredințat lucrări importante.
Sunt acum alte vremuri când și așa îngăduim cam multe… Dar să vorbim și de o altă realitate a Timișoarei, având și ea legătură cu tema corupției. Cum s-au integrat palatele țigănești în peisajul urban?
Subiectul mi-a adus multe belele, mai ales în mass-media care m-a acuzat că aș fi un avocat al acestei arhitecturi. N-am proiectat așa ceva, am avut niște contacte cu vecinii romi când am lucrat la proiectul Hotelului Savoy, am fost și amenințat, dar am trecut peste asta. De ani repet că acest fenomen trebuie privit din perspectivă multiplă, a sociologului, a antropologului, a arhitectului. Trebuie înțeles ce s-a petrecut cu Timișoara ca oraș ales de etnie pentru a se înrădăcina în bunăstare. Nouă ne place că suntem în colțul vestic, suntem primii la autostradă, ei bine, și oamenii ăștia au simțit că aici le e locul. Ar fi de discutat dacă au plătit impozite, dacă retrocedările au fost legale, dar din punct de vedere stilistic fenomenul este foarte interesant: ei au venit cu niște fotografii – și vă spun asta fiindcă eram în Institutul de Proiectare IPROTIM când colegi de-ai mei au primit teme de genul acesta, printre alții Gicu Gârleanu, Nae Bușilă, Șerban Sturdza, Mircea Belei ș.a. Unii au intrat în joc, alții n-au putut dialoga cu ei, Șerban Sturdza a renunțat imediat, și-a dat seama că e ceva prea exotic pentru el – deci au venit cu niște modele. În 1995, colegul și asociatul meu, arhitectul Ioan Andreescu, a ținut o conferință în Albania, apoi la New Europe College a lui Pleșu pe această temă a palatelor țiganilor arătând că sunt trei straturi în tipologia lor: originalul, copia originalului și copia copiei. Ele trădează structura familiei, ierarhia, relațiile de putere din interiorul comunității de romi. În 2000 a fost la noi un tip, Conover, managerul publicațiilor de la MIT. Venea de la o conferință de la Zagreb și avea câteva nume în carnetul lui, pe al lui Mircea Mihăieș și pe al nostru. Am fost foarte mândri, oare de ce ne caută, poate e interesat ce construim, noi tocmai atunci ne dădeam doctoratele. El ne căuta să vadă dacă nu vrem să scriem despre arhitectura etniei rome. A apărut un articol și în Architecture d’aujourdhui fiindcă cel care scria editorialele, Sowa, a venit în Timișoara și a văzut cu ochii lui șantierele și nu i-a venit să creadă. Normal, pe str.Trandafirilor erau clădiri interbelice căptușite pe dinafară cu retorici eclectice, și nu ne-a convenit. Dar lucrurile trebuie privite echilibrat. O să mai treacă 70-80 de ani și o să intre unele palate rome în circuitul turistic.
Totuși, apariția lor este rodul unor, să le zicem eufemistic, neglijențe ale edililor, care le-au lăsat să existe fără autorizație de construcție, fără legalizare, până a fost dărâmată de municipalitate prima casă cu sentință judecătorească.
Acolo unde s-au încălcat legile, unde s-au petrecut presiuni pe vecini, unde a existat diferență între proiectul autorizat și proiectul din șantier, unde sunt încălcate regulamente urbanistice,nu e în regulă. Însă, dacă legile au fost respectate, singura discuție rămâne pe stil. Ar fi interesant de comparat exemplarele de la noi cu construcțiile noilor îmbogățiți din Polonia și Ucraina, care, prin anii ’90, au construit castele neo-medievale, cu creneluri. Dar, în ansamblu, nu e ceva grav. O să vedem peste ani.