În afară de amenințările externe, de terorism, de avertismentele belicoase ale Rusiei, România are un perfid inamic intern, coruptia. „Coruptia ucide” a devenit un slogan. De ce credeți că nu există masă critică, deși în sondaje popularitatea DNA este mare, de ce cetățenii nu se asociază luptei anticorupție ci, dimpotrivă, aleg adesea corupți când își dau votul?
Din nefericire, în România anului 2016 se guvernează încă prea mult din studiourile de televiziune. E adevărat, guvernul tehnocrat și președinția au devenit mai reținute în a comunica în talk-show-uri gălăgioase, dar publicul nu s-a dezvățat să își ia informația din aceste emisiuni, de pe canale dubioase cu rating mare. Se uită cu pasiune la imagini de la DNA cu corupți aduși în cătușe, ca la un serial policier, unde eroul negativ este prins, pedepsit și promite să fie cuminte de aici înainte. Deci oamenii se uită la televizor și rareori au imbold să treacă la acțiune civică împotriva corupției, așa cum au făcut în cazul incendiului cu numeroase victime din Clubul Colectiv.
Aș adăuga, în sprijinul afirmației pe care tocmai ați făcut-o, că publicul din România petrece peste 7 ore zilnic în fața televizorului, conform Media Factbook pe 2015.
Din păcate mulți din acești inculpați au fost modele culturale pentru o mare parte din populație. Nu e un fenomen unic, avem și în Germania cazul Uli Hoeness, președintele clubului de fotbal Bayern-München, care nu și-a plătit impozitele, a fost dovedit infractor și a intrat la pușcărie și, după ce și-a plătit dările și a fost eliberat mai devreme de termen, a fost primit de marea familie bavareză ca un erou. Sigur, n-au fost demonstrații publice pentru el, cum au fost pentru unii condamnați VIP din România, dar s-a considerat un delict de cavaler care se iartă, da, a călcat strâmb, dar fără el clubul Bayern-München n-ar fi fost ce este acum. El merge în continuare la toate marile competiții cu echipa și a fost iertat. Păstrând proporțiile, iată că fenomenul există și în țări care pun accent pe corectitudine, pe integritate etc.
Da, e bine să păstrăm proporțiile…
Adevărat că în România cazurile sunt multiple și de aceea Direcția Națională Anticorupție este foarte utilă, Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene este și el foarte util fiindcă ajută DNA să își facă treaba. Aș face aici o paranteză: am stat de vorbă cu un procuror român și l-am întrebat cum reușește DNA să fie eficientă, să aibă rezultate în condițiile unei dure ostilități politice și mi-a zis că sunt recrutați procurori tineri, necoruptibili, n-au mamă, n-au tată când anchetează, care își văd de meserie, fără să țină seama de semnalele politice. M-am bucurat, fiindcă vedem destule state eșuate din cauza unei justiții influențate politic, corupte și impotente. Dacă România continuă lupta anticorupție, are toate șansele să devină un actor regional important și un pilon de încredere pentru NATO.
Am asistat la o discuție aprinsă la un seminar organizat de Freedom House România între doi judecători, în jurul confiscării bunurilor celor care au fraudat bani publici. Unul dintre ei susținea rolul activ al judecătorului, care ar trebui să promoveze confiscarea chiar dacă procurorul nu o cere explicit, celalalt că judecătorul trebuie să se limiteze la cererea procurorului. Românii spun că ar fi satisfăcuți dacă s-ar lua înapoi de la marii infractori ce au furat. Și totuși, când vin alegerile, continuă să îi voteze. Ce ziceți de această situație absurdă?
Atâta timp cât în fruntea unui partid stă un condamnat, atâta timp cât este eliminat președintele Camerei Deputaților, fiindcă s-a distanțat de președintele partidului său, Partidul Social- Democrat, fiindcă aduce prejudicii prin condamnarea primită pentru înșelarea alegătorilor, semnalul este confuz. Mesajul, însoțit de manipularea presei afiliate, este că infractorii sunt acceptabili. Din păcate, actul demisiei nu se practică în România decât rar, de aceea demisia ministrului culturii, Vlad Alexandrescu, care a demisionat pentru o eroare de comunicare, iar nu pentru fapte grave, este un gest lăudabil. Ar fi nevoie de politicieni nepătați, care au inclusiv onoarea de a pleca dacă greșesc. În Germania, creștin-socialul Guttenberg a fost prins că a plagiat, a plecat, gata. Nu conteză câte merite politice ai, ai greșit, ai plecat. Poate vor reveni în politică, și Vlad Alexandrescu, și Theodor Guttenberg. După ce au făcut pasul înapoi, au credibilitate și pot reveni.
Cazuri rare acestea, dar ce e de făcut cu impostorii din societate, cu plagiatorii, cu corupții atât de aderenți la mase? Fiindcă politicienii care au ce pune pe masă, ca europarlamentarul Monica Maovei, sau cei onești, veniți recent în politică au procente mici în alegeri.
Vina o poartă partidele politice, în special cele mari, pentru că nu s-au primenit din timp, au păstrat un ritm adormit în politica de cadre și vin cu aceeași ofertă obosită în sezoanele electorale. Jocurile sunt făcute de aceiași oameni care au condus țara în acești 26 de ani.
Îndrăznesc să spun că partidelele arată ca niște găști legate prin relații și interese pragmatice. De aici și îmbogățirea incredibilă a unor politicieni care au avut joburi exclusiv la stat.
Așa arată, dar sper să crească rezistența societății civile la acest fenomen. Nu mai merge cu improvizația când e vorba de responsabilitate publică. Faptul că Partidul Național Liberal a avut nevoie de patru încercări ca să își desemneze un candidat pentru Primăria Generală a Capitalei arată derută politică, arată că lucrurile se fac din poignée. Lipsesc oameni, sau nu e nevoie decât de cei din rețeaua de interese. A existat o speranță în alegerea fostului primar al Sibiului, Klaus Iohannis, ca președinte, am crezut că vor zburda în administrația prezidențială tinerii școliți în străinătate care ar fi venit să pună umărul pentru bani mult mai puțini decât pot câștiga în străinătate, sau din elita absolvenților români. Nu s-a procedat așa, din păcate. Eu, ca fost profesor la Liceul german am contacte cu mai multe generații, suntem în relație cu oameni care ocupă poziții-cheie prin lume și care, la o chemare, ar fi venit să ajute la noua construcție. Nu numai că n-au fost chemați, dar li s-au refuzat unora ofertele. Este o dezamăgire.
Andrei Pleșu a făcut o descriere usturătoare în presă acestei conduite prezidențiale, căreia îi adaug o mirare a mea: promulgarea legii prin care partidelor politice nu li se poate bloca contul dacă au datorii, în timp ce cetățenilor li se blochează pentru o datorie cât de mică. Indignarea mea vine din faptul că marile partide, care au datorii de milioane de Euro, conduc și vor să conducă România, dar nu sunt în stare să administreze un sediu și cheltuielile lui. Sau își permit asta, fiindcă ele fac jocul.
Ne-am obișnuit, după Revoluție, cu doi președinți foarte vocali și cu unul care e devenit irelevant la scurt timp după ce s-a instalat. De aceea opinia publică se acomodează greu cu alt stil. Nu știu dacă problema este neapărat a președintelui ca persoană, care din fire este zgârcit în comunicare, ci a instituției prezidențiale căreia îi lipsește aparatul de comunicare continuă cu societatea. Fac din nou comparație cu Germania. Există la Berlin o instituție care se numește Bundespressekonferenz. De trei ori pe săptămână luni, miercuri și vineri la 11.30, iar în condiții de criză la ora 13, vin aici purtătorii de cuvânt de la ministere, miniștri, responsabili guvernamentali, uneori Cancelarul și stau la dispoziția presei, oricât de delicate ar fi situațiile, într-o comunicare continuă. Jurnaliștii știu care vor fi temele, pot pune orice întrebare și trebuie să li se răspundă. O astfel de instituție nu există în România, comunicarea la nivel înalt se face catastrofal, fiindcă nu e făcută de profesioniști. Cu alte cuvinte e foarte frumos să citim mesajele președintelui pe Facebook, am fost chiar impresionat de mesajul de mare bun-simț după vizita din Afganistan de Paști, dar în general este prost sfătuit în comunicare, iar echipa de consilieri nu îmi dă impresia de profesionalism. Momentul Antena 3 sau unele declarații referitoare la justiție n-au fost deloc fericite. Mi-ar plăcea să știu că președintele Iohannis are în jur oameni competenți, poate din generația tânără, și este bine consiliat. Evident, nu este o stradă cu un singur sens, și președintele trebuie să se lase sfătuit.
Cum vedeți desemnarea ca ambasador la Berlin a fostului nostru coleg, al dvs. la Radio Deutsche Welle, al meu la Radio Europa liberă, Emil Hurezeanu?
Încerc să privesc întrebarea de sus dintr-o dronă, să am o oarecare distanță față de acest coleg și prieten. Emil Hurezeanu este o prezență remarcabilă în Germania prin cunoștințele sale fantastice și prin capacitatea sa de comunicare, care îi dă anvergură. Citește zilnic presa mondială care contează, are contacte foarte bune în direcția Cancelariei Federale, cu corpul diplomatic acreditat la Berlin și o comunicare foarte bună cu mass-media. Dealtfel, comentariile sale pe politică externă din studiourile de televiziune românești erau excepționale, ceea ce reprezintă o premisă pentru poziția de acum. Sunt sigur că a lăsat un gol în presa din România, mai ales acum când e nevoie de analiza profesionistă a situației internaționale unde el era numărul unu. În concluzie, o bilă albă pentru președintele Iohannis care a ales omul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit.
Interviu realizat de Brîndușa Armanca