Noua „filosofie” a răspunderii magistraților (să-i numim așa, de conveniență, deși termenul este, astăzi, evanescent) ilustrează o evidentă neînțelegere a sensului Justiției în lumea cât se poate de profană a conflictelor. Cerându-se imperios, aproape visceral și cu prezumțioasă aprehensiune față de oamenii robelor sobre să răspundă material pentru ceea ce nu le-ar putea reveni nici măcar contractual (în baza unei virtuale „clauze de infailibilitate” a judecății…), îmi pare a duce neînțelegerea dincolo de cel mai tolerant divertisment pe seama noțiunilor de drept și justiție.
Dacă juriștii ar fi simpli funcționari ai normelor, ai putea, la limită, să le pretinzi un rol pur funcționalist, ca-n legile mecanicii newtoniene. Din fericire, ei nu sunt doar atât; fiind interpreți ai lor, interpretare ce implică o totalitate normativă (ca atare, o întreagă știință), devin ei înșiși izvoditori de sens juridic. Până într-atât încât de milenii i se recunoaște hotărârii definitive forță obligatorie, precum unei „legi a părților”.
Pot fi legile eronate? Nu, niciodată, ar spune nomoteții (legiuitorii); au dreptate. La fel și hotărârile… nu sunt niciodată eronate… Eroarea judiciară nu-i unul și același lucru cu „eroarea de judecată”. Statele civilizate nu incriminează „erorile de judecată”, „erorile judecătorului”, ci erorile judiciare, ale întregului ansamblu de rafinare a unei decizii juste. Așa-zisele erori de judecată sunt permisiuni legitime de-a exprima o opinie, în fapt și în drept, opinie investită în mod constituțional și cât se poate de principial cu forța necesității. Acestei forțe a necesității îi este contrapusă (eventual) alta, rezultată din apel; acesteia din urmă, după model roman, alta, rezultată din recurs și tot așa, până la ultima (suportabilă) treaptă de rafinare a „adevărului judiciar”. La această rafinare în trepte pot contribui, în etape diferite, zeci de înțelepți; li se adaugă contributorii justiției (părțile, consilierii lor, avocații, procurorii etc. etc. etc. , o mașinărie complexă, uneori foarte complicată, care formează „judiciarul”).
Și-atunci, cine să răspundă? Judecătorul? Pentru ce? Sunt cauzele lui? – Nici n-ar avea dreptul (Nemo debet esse judex in sua propria causa).
Le-a ales el? – I se interzice (ar fi acuzat de denegatio justitiae).
Este, în afara maledicțiunii biblice, vreo culpă absolută în faptul de-a judeca? – Dimpotrivă, în statele civilizate se spune că ei, judecătorii, sunt pontifii supremi ai unei puteri distincte, independente, încarnând idealul comunitar primordial, acela de-a viețui într-un stat de drept dedicat idealului justiției sociale și individuale.
Să ne imaginăm că pe legiuitor nu l-am mai trata în calitatea-i de „corp legiuitor” și i-am pretinde fiecărui membru al acestui ordin răspundere materială pentru „erorile de reglementare”, contemporane și istorice.
Să ne mai imaginăm că executivului i-am aplica aceeași paradigmă interpretativă și i-am pretinde fiecărui demnitar să răspundă material și individual pentru tot ce decurge din erorile zilnice de interpretare a fluidelor situații din fiefurile de putere.
Nu sunt si acestea din urma puteri legitime în stat, investite cu „infailibilitate”?
François Ost, un profund gânditor, fascinant interpret al dreptului și al judecăților juriștilor, dorind să ne deschidă ochii asupra acestei misterioase forțe a spiritului nostru colectiv care ne conduce către marele cult al Dreptății, ne oferă într-un text relativ recent (Le douzième chameau, ou l’économie de la justice) o străveche parabolă minunată, izvodită de sagacitatea bătrânei Asii, care ilustrează cel mai bine sensul profund alchimic, hermeneutic, interpretativ, al muncii judecătorului:; interpretând normele, el rafinează Justiția; când nu există „norme”, chestionează echitatea; iar când nu există principii, ceva nobil în spiritul său s-o găsi pentru a echilibra balanța dreptății; acel ceva este „a XII-a cămilă”.
Iată esența parabolei:
„Un tată de familie, proprietar al unei mici turme de 11 cămile, a dispus prin testament împărțirea lor celor trei fii ai săi după cum urmează: celui mare, jumătate din mica cireadă, celui mijlociu un sfert, iar celui mic, a șasea parte… După moartea părintelui, frații, neînțelegându-se din cauza imposibilei partajări ad litteram după algoritmul „legii cu limbă de moarte”, au supus cauza unui cadiu (judecător).
El, meditând, făcând calcule pe nisip, le răspunse:
„Luați una dintre cămilele mele, faceți partajul prescris de părintele vostru și, dacă, la urmă, vă va rămânea o cămilă în plus, poate mi-o veți restitui.”
Partajul a devenit astfel posibil, fiecare a primit ce i se cuvenea, iar cadiul (înțeleptul judecător care „a adăugat la lege”) și-a văzut restituită propria-i cămilă.
Domnii noștri parlamentari, cred, cu toată deferența, ar trebui să mai mediteze, să afle că justiția nu-i act funcționăresc, este un act public dintre cele mai controlate social și astfel conceput ca un judecător, finalmente, să îndrepte erorile judiciare (de sistem), nu erori de interpretare (contradictio in terminis) ale confraților săi.
Un judecător, tratat în mod comun, neinstituțional, ca persoană singulară, firește, poate comite crime împotriva actului de justiție, poate să o vândă, să facă trafic neonorabil cu ea. Este, probabil, în ordine divină, cea mai gravă crimă; pentru ea răspunde dintotdeauna ca orice infractor.
Dar a-i penaliza interpretările doar pentru faptul că nu sunt conforme cu ultima decizie, înseamnă a distruge întregul eșafodaj al Justiției, a o readuce în siajul concepțiilor leninist-staliniste care îi negau justiției orice valoare dacă nu era egală cu ea însăși și infailibilă de la început până la sfârșit. Prin această concepție, sub principiul „eficacității”, nu ne rămâne decât să instaurăm judecătorul unic, egal cu sine-și, incapabil de failibilități și comparații; nu-i așa, judecătorii unici (dictatorii) nu greșesc niciodată.
– Prof. dr. Valeriu M. Ciucă
Sursa foto: https://
*Text preluat, cu acceptul autorului, de pe contul de FB al domnului prof. dr. Valerius M. Ciucă.