Raportul este cu atât mai util cu cât luăm în calcul că 1/5 din produsul intern brut al UE este cheltuit pe contractarea de servicii, lucrări și bunuri. Un studiu din 2013 care a analizat costurile corupției în zona de achiziții publice din Franța, Italia, Ungaria, Lituania, Olanda, Polonia, Romania și Spania în cinci sectoare majore a arătat că acestea se încadrează între limitele de 1.4 și 2.2 miliarde de euro.
Analiza privind legislația din raportul de față a scos la iveală că majoritatea țărilor au legislație împotriva criminalității organizate, corupției sau traficului de influență (15 țări) – în stadii diferite de implementare sau legiferare – dar sunt mai degrabă excepții cazurile unde infracțiunile legate de achiziții publice sunt tratate ca atare. Cazul italian este unul aparte, întrucât achizițiile publice sunt supuse unui control anti-mafia. Cu toate acestea, legislația este foarte diferită. Dacă ne uităm, de exemplu la limitele pentru definirea corupției mari, Letonia o definește pornind de la 50 de salarii medii pe economie, Polonia de la 200, iar România de la 10.000 de euro sau prejudicii de peste 200.000 de euro.
Implementarea noilor Directive privind achizițiile publice, aprobate în 2014, care au printre altele și scopul de a crește transparența și de a scădea riscurile, este diferită la nivel european, în special cu privire la regulile legate de subcontractare și excluderea de la procedurile de achiziție. Directivele mai introduc modificări legate de definirea conflictelor de interese, publicarea de informații etc. Regulile sunt de altfel diferite, întrucât țin cont de realitățile locale, ale fiecărei țări și ale fiecărei piețe și țin și de gradul de deschidere pe care l-a avut legiuitorul în fiecare dintre țările membre. Mai mult, nu toate țările au finalizat procedurile de transpunere. Dacă Mare Britanie a finalizat procedura, România este încă în procesul de implementare, ca și alte 21 de state.
Din punctul de vedere al ciclului achizițiilor publice – planificarea achiziției, procedura de achiziție propriu-zisă și faza de implementare – toate etapele sunt vulnerabile. Cu toate acestea, în mai mult de jumătate din țări, faza de planificare pare a avea un risc ridicat, din cauza manipulării nevoilor, alocărilor financiare sau pericolului de dezvăluire a unor informații confidențiale. De asemenea, în cele mai multe dintre țări se remarcă lipsa unor specificații clare privind achiziția, împărțirea pe loturi, criterii selective sau existența unor oferte mici, care sunt ulterior suplimentate în faza de post-achiziție. Majoritatea acestor riscuri sunt văzute ca ridicate pentru cazul românesc. Ca riscuri scăzute sunt precizate lipsa de publicitate a procedurii de achiziție sau termenele scurte.
Din perspectiva etapei propriu-zise de selecție, principalele riscuri în mai mult de 60% dintre țări sunt legate de utilizarea unor criterii de alegere care nu sunt obiective sau manipularea selecției membrilor comisiei de selecție. Înțelegerile între companii reprezintă un alt risc menționat de raport. În general, această etapă este bine reglementată.
Per ansamblu, cea mai riscantă etapă este cea post-contractare, întrucât autoritățile contractante nu au mecanisme de control asupra contractelor, așadar implementarea acestora nu mai este supravegheată. În acest context apar probleme precum utilizarea unor materiale de proastă calitate, timp de lucru fictiv raportat sau costuri nereale sau întârzieri nejustificate în implementarea proiectelor. Pentru România, Ungaria, Letonia și Polonia este specificat ca risc și plata târzie de către autoritatea contractantă, ca metodă de a obține beneficii materiale ilegale.
Principalele instrumente de monitorizare a modului de utilizare a banilor publici se află la curțile de audit. Totuși, pe lângă acestea există și alte instituții care sunt concentrate pe prevenirea și combaterea corupției, spălarea banilor sau crima organizată, infracțiuni care de multe ori au legătură cu achizițiile publice. În șase țări există comisii parlamentare, iar în 16 țări din 25 există instituții specifice care monitorează cheltuirea banilor publici. Olanda și Italia (în cadrul legislației anti-mafia) au reglementări legislative care le permit să monitorizeze companiile, proprietarii și reprezentanții legali. Olanda are un sistem complex pentru a preveni fapte de corupție, care include organisme care verifică integritatea participanților la proceduri (BIBOB), dacă sunt îndeplinite condițiile (riscuri financiare), fac analiză în profunzime a contractelor de risc mare sau oferă recomandări și sfaturi. În Germania există tribunale care pot investiga procedurile de achiziții publice.
Italia are mai multe instituții relevante: Autoritatea Națională Anticorupție (organism care funcționează în afara Guvernului), Comitetul parlamentar anti-mafia, Comitetul de Coordonare pentru monitorizarea marilor lucrări – printre altele elaborează reguli de prevenție și de combatere a infracționalității organizate pentru contractrele mari -, organismele pentru monitorizare locală (verifică participanții la licitații și eliberează certificate anti-mafia) și organismul care monitorizează investiții mari (ex: Expoziția de la Milano, linia ferată Lyon-Torino). Unicitatea provine din existența Comitetului anti-mafia, care funcționează încă din 1996 și este compus din 25 de parlamentari, realeși la începutul fiecărui mandat. Organismul are putere judiciară.
Un alt instrument de prevenție sunt semnalele de alarmă (red flags), care sunt activate pentru a atrage atenția asupra unor cazuri de corupție, lipsă de integritate sau fraude. Din totalul de 25 de țări analizate, numai opt folosesc un astfel de instrument. Filtrarea și eliminarea companiilor din procedurile de achiziție publică are loc în 14 țări. Listele albe sunt folosite ca o precondiție de selecție, iar cele negre pot conduce la excluderea de la proceduri a unor companii sau persoane. În general, aceste instrumente sunt gestionate de instituții publice.
Utilizarea bazelor de date reprezintă un al treilea instrument folosit pentru aplicarea legii. Cu excepția Olandei și Italiei, sunt relative rar folosite pentru monitorizarea companiilor; majoritatea țărilor folosesc mai degrabă liste de companii, cu informații minimale. De asemenea, nu există un schimb de informații între țări, care să funcționeze în mod real, pentru a combate fraudele transfrontaliere. Întrucât nu există nici la nivel European reguli generale, introducerea unor astfel de mecanisme nu este o prioritate.
Pentru ultima etapă, monitorizarea și controlul modului în care se pune în aplicare proiectul sau investiția, există mecanisme interne – care țin de autoritatea contractantă – și externe – care pot fi puse în aplicare de autorități de audit, spre exemplu. Cu toate acestea, conform raportului, numai Italia are pus la punct un sistem de control care este centrat pe practicile abuzive și unde funcționează entități speciale care monitorează activități legate de lucrări mari. În România, deși Curtea de Conturi verifică modul în care sunt cheltuiți banii, nu verifică implementarea contractelor în mod individual. Organismele de la nivel local din Italia verifică, spre exemplu, locul construcției, respectarea normelor privind personalul, conturile sau materialele folosite.
Două treimi din statele membre au instituții cu rol de a cerceta fapte de corupție economice, inclusive legate de achiziții publice. Slovenia are un parchet specializat pe cercetarea infracțiunilor mari legate de concesiuni și achiziții publice.
Studiul este bazat în mare parte pe aplicarea unor chestionare și discuții cu decidenți și experți din cele 25 de țări. Puteți găsi raportul, dar și studii de caz relevante, care explică mai detaliat și clar unele dintre mecanismele de funcționare a instituțiilor publice și legislației aici: http://www.warningoncrime.eu/papers/